În limba daneză există, ca şi în celelalte limbi germanice, vocale lungi şi vocale scurte. De obicei o vocală este lungă atunci când se află înaintea unai singure consoane sau în poziţia finală în cuvinte monosilabile şi este scurtă înaintea unui grup de 2 sau mai multe consoane. Există evident şi multe excepţii. În continuare vocalele lungi vor fi evidenţiate cu 2 puncte (:) după ele.
Accentul într-un cuvânt din mai multe silabe va fi marcat prin simbolul ‘ în faţa silabei accentuate. De obicei vocalele lungi se află în silaba accentuată, iar cele scurte se pot afla în oricare silabă. Stød-ul va fi marcat prin semnul exclamării după vocală, diftongul sau consoana care îl poartă.
Majoritatea cuvintelor daneze sunt accentuate pe prima silabă. Iată în continuare pronunția vocalelor daneze.
Vocalele
a
1) Se pronunţă a ca în cuvântul francez plat (un a scurt şi ceva mai închis).
Exemplu:
hat = pălărie
2) Se pronunţă lung şi mult mai deschis decât e românesc (vede, pere).
Exemplu:
have = grădină; vane = obicei
3) Înainte şi după r, înainte de ng şi în diftongul ou se pronunţă ca în româneşte.
Exemplu:
bare = numai; lang = lung
e
1) Se pronunţă lung şi deschis; ceva mai lung decât primul e din cuvântul românesc cheie.
Exemplu: renlig = curat
2) Scurt şi ceva mai deschis, ca în cuvântul românesc bec.
Exemplu: led = articulaţie, încheietură
3) Ceva mai deschis ca primul e din cuvintele vede, mere; asemănător cu ä german din cuvintele Nächte, Länder. Este totdeauna scurt.
Exemplu: hest = cal; ven = prieten
4) Într-o silabă neaccentuată (de obicei finală) se pronunţă ca şi ă românesc sau ca un e german din cuvântul machen.
Exemplu: gammel = bătrân; skrive = a scrie
